Ajutorul tău pentru Bacalaureat

vineri, 8 decembrie 2017

Comentariu Enigma Otiliei

By decembrie 08, 2017 Niciun comentariu:

Enigma otiliei

Tema și viziunea despre lume – Enigma Otiliei

Romanul este o specie a genului epic în proză, de mare întindere, cu o problematică diversificată și cu un conflict amplu dezbătut în mai multe fire narative. Romanul “Enigma Otiliei” a fost publicat în anul 1938 la sfârșitul perioadei interbelice.

Este un roman realist de tip balzacian. Realismul se concretizează prin:temă, simetria semnificativă, specificul secvențelor narative, portretizarea personajelor. Balzacianismul este ilustrat chiar de la început prin grija pentru precizarea locului și a timpului acțiunii. “ Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10 un tânăr de vvreo opsrezece ani îmbrăcat în uniformă de licean intră pe strada Antim, venind ... “

Tema romanului este ilustrarea unei părți a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, ilustrându-se astfel caraacterul citadin al romanului. Opera prezintă procesul de formare al unui tânăr ce înainte de a se împlini din punct de vedere professional trăiește experiența iubirii și a relației de familie. Caracterul balzacian al textului se reflectă și în tema moștenirii, existentă în roman.

Secvența din incipit reflectă tema romanului, fiind realizată prin metoda realist-balzaciană: situarea exactă în timp și spațiu. Prin intermediul jocului de table sunt prezentate personajele, dar și relațiile existente între aceștia. Caracterele dezvăluite inițial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trasăturile personajelor sunt tot mai evidențiate. În incipit Felix îl cunoaște pe rafinatul Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache Giurgiuveanu și protectorul Otiliei, dar și familia Aglaei. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezentate în odaia în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează în manieră clasică trăsături de caracter, de asemenea este prezentată în mod direct, starea civilă, alături de elementele de biografie și statutul personajelor în cadrul familiei. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare și imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri narative, dar și conflictul. Atitudinea protectoare a otiliei motivează atașamentul lui Felix.

O altă secvență epică importantă pentru temei romanului este constituită de scena în care, după moartea lui Costache Giurgiuveanu acesta i se oferă lui Felix. După moartea lui Costache Giurgiuveanu , Otilia se simte singură și părăsită, se va duce într-o seară în camera lui Felix, pretextând că vrea să vadă cum arată odaia unui băiat. De fapt Otilia dorea să i se dăruiască lui Felix, însă acesta, pentru a-i demonstra sentimentele puternice pe care le are pentru ea refuză erotismul. În discuția lor, Otilia îl ia ca model pe Pascalopol personaj cu care Felix se află mereu în competiție. Aceasta discută cu Felix despre importanța carierei, aspectul profesionat fiind legat de posibilitatea afirmării în societate. Ea nu acceptă ca felix să renunțe la studii numai pentru a-i creea ei un confort material. Intuiește că Felix este mult prea ambișios pentru a se putea mulțumii numai cu iubirea ei

Titlul inițial al operei, “Părinții Otiliei” reflectă ideea paternității, caracteristică specifică balzacianismului. Acesta dezbătea faptul că toate personajele au influențat într-un anumit mod destinul Otiliei. Titlul a fost schimbat în „Enigma Otiliei”, accentual căzând pe personajul principal ce reprezintă clasicul enigmatic feminine.

Proza realist obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a-III- a. Viziunea dindărăt presupune un narrator obiectiv și detașat. Naratorul este omniscient și omniprezent.

Romanul este alcătuit din 20 de capitole și este construit pe mai multe planuri narative care urmăresc destinul unor personaje prin acumularea detaliilor. Astfel, sunt urmărite destinul Otiliei, al lui Felix, al lui Stănică.

Între incipit și final există o relație de simetrie, prezentând strada Antim în diferite etape ale vieții lui Felix Sima. În incipit sunt fixate reperele spațio-temporale “ Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele 10 un tânăr de vvreo opsrezece ani îmbrăcat în uniformă de licean intră pe strada Antim, venind ...”. În final este prezentată vizita făcută de Felix pe strada Antim, acesta aflându-se într-o altă etapă a vieții sale .

Conflictul romanului se bazează pe relația dintre două familii înrudite, cea a lui Costache Giurgiuveanu și cea a Aglaei. Un conflict de natura succesorală, conflictul erotic privește realitatea adolescentului Felix si a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.

În concluzie arta Călinesciană reprezintă sinteza unor formule ce feră impresia de tradiție și inovație. În același timp este o opera pe care Mircea Cărtărescu o consideră metaroman. Așadar opera “Enigma Otiliei” este un roman realist dar depășește modelul realismului clasic.

Particularitățile de construcție ale personajului – Enigma Otiliei

Otilia Mărculescu este personajul principal și eponim al romanului. Este fiica adoptivă a lui Costache Giurgiuveanu din a doua căsătorie. Personaj ambiguu, simbolic, sugerează enigma și misterul feminității. Ea este expansivă, capricioasă, dar și onestă. Îi declară lui Felix că îl iubește, dar oscilează între acest sentiment și nevoia de echilibru.

Din caracterizarea directă reiese portretul fetei, acesta fiind alcătuit din perspectiva lui Felix. “Fața măzlinie”, “nasul mic”, “ochii foarte albaștrii” “trupul subtiratic”. Studentă la conservator și înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi va purta de grijă lui Felix încă din seara venirii lui la București. Caracterizarea indirectă reiese din faptele și gesturile personajului. Astfel firea copilăroasă veselă și iubitoare se reflectă în afectivitatea pe care i-o oferă lui Costache. Toleranța și indiferența reies din faptul că ignoră vorbele urâte adresate la adresa sa de către Aglae și Aurica.

Otilia este o fire enigmatică, ilustrând eternul enigmatic feminin. O primă secvență epică ce ilustrează caracterul misterios al Otiliei este scena din incipit în care cei doi verișori se întalnesc. Atitudinea protectoare a Otiliei în fața replicilor Aglaei motivează atașamentul lui Felix Secvența din incipit reflectă tema romanului, fiind realizată prin metoda realist-balzaciană: situarea exactă în timp și spațiu. Prin intermediul jocului de table sunt prezentate personajele, dar și relațiile existente între aceștia. Caracterele dezvăluite inițial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trasăturile personajelor sunt tot mai evidențiate. În incipit Felix îl cunoaște pe rafinatul Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache Giurgiuveanu și protectorul Otiliei, dar și familia Aglaei. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezentate în odaia în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează în manieră clasică trăsături de caracter, de asemenea este prezentată în mod direct, starea civilă, alături de elementele de biografie și statutul personajelor în cadrul familiei. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare și imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri narative, dar și conflictul.

O altă secvență epică importantă pentru ilustrarea misterului Otiliei este constituită de scena în care, după moartea lui Costache Giurgiuveanu acesta i se oferă lui Felix. După moartea lui Costache Giurgiuveanu , Otilia se simte singură și părăsită, se va duce într-o seară în camera lui Felix, pretextând că vrea să vadă cum arată odaia unui băiat. De fapt Otilia dorea să i se dăruiască lui Felix, însă acesta, pentru a-i demonstra sentimentele puternice pe care le are pentru ea refuză erotismul. În discuția lor, Otilia îl ia ca model pe Pascalopol personaj cu care Felix se află mereu în competiție. Aceasta discută cu Felix despre importanța carierei, aspectul profesionat fiind legat de posibilitatea afirmării în societate. Ea nu acceptă ca felix să renunțe la studii numai pentru a-i creea ei un confort material. Intuiește că Felix este mult prea ambișios pentru a se putea mulțumii numai cu iubirea ei.

. Perspectiva diferită asupra iubirii se reflectă în refuzul lui Felix și în plecarea Otiliei alături de Pascalopol.

În concluzie, Otilia Mărculescu este un personaj complex, construit atât prin metode tradiționale cât și prin metode moderne. Acest personaj rămâne o enigmă atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol.

Evoluția relației dintre două personaje- Enigma Otiliei.

Felix Sima este unul dintre personajele principale ale romanului, având un dublu rol, acela de martor, dar și cel de actor.

Portretul fizic este definit încă din primele pagini ale operei. “ Fața juvenilă și prelungă, aproape feminină.”. Felix Sima este caracterizat direct de narrator încă din primele pagini ale operei: “ un tânăr ca de vreo 18 ani, îmbrăcat în uniformă de licean.

Felix vine în casa tutorelui său pentru a studia medicina, dar are de-a face cu sora bătrânului Aglae Tulea , cei trei copii ai ei și ginerele Stănică Rațiu, care nu urmăresc altceva decât că pună mâna pe averea lui moș Costache. În acest univers singurul sprijin al lui felix va fi Otilia Mărculescu, copila lui Costache, “verișoara pe care o cunoaște doar din scrisori”.

Felix și Otilia alcătuiesc un cuplu de personaje care ilustrează tema iubirii în cadrul romanului realist.

O primă secvență epică ce ilustrează relația celor două personaje o reprezintă secvența din incipit, fiind realizată prin metoda realist-balzaciană: situarea exactă în timp și spațiu. Prin intermediul jocului de table sunt prezentate personajele, dar și relațiile existente între aceștia. Caracterele dezvăluite inițial nu evoluează pe parcursul romanului, dar trasăturile personajelor sunt tot mai evidențiate. În incipit Felix îl cunoaște pe rafinatul Leonida Pascalopol, prietenul lui Costache Giurgiuveanu și protectorul Otiliei, dar și familia Aglaei. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea obiectivă a personajelor prezentate în odaia în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează în manieră clasică trăsături de caracter, de asemenea este prezentată în mod direct, starea civilă, alături de elementele de biografie și statutul personajelor în cadrul familiei. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare și imaginea mediului în care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri narative, dar și conflictul. Atitudinea protectoare a otiliei motivează atașamentul lui Felix.

O altă secvență epică importantă pentru ilustrarea evoluției relației dintre Felix și Otilia este construită de în care, după moartea lui Costache Giurgiuveanu acesta i se oferă lui Felix. După moartea lui Costache Giurgiuveanu , Otilia se simte singură și părăsită, se va duce într-o seară în camera lui Felix, pretextând că vrea să vadă cum arată odaia unui băiat. De fapt Otilia dorea să i se dăruiască lui Felix, însă acesta, pentru a-i demonstra sentimentele puternice pe care le are pentru ea refuză erotismul. În discuția lor, Otilia îl ia ca model pe Pascalopol personaj cu care Felix se află mereu în competiție. Aceasta discută cu Felix despre importanța carierei, aspectul profesionat fiind legat de posibilitatea afirmării în societate. Ea nu acceptă ca felix să renunțe la studii numai pentru a-i creea ei un confort material. Intuiește că Felix este mult prea ambișios pentru a se putea mulțumii numai cu iubirea ei.

În concluzie în cadrul cuplului Felix- Otilia, femeia este cea care, plecând cu Pascalopol, decide pentru amândoi și face un sacrificiu, dând tânărului posibilitatea de a-si îndeplinii visul. În schimb nici ei nu i s-ar fi potrivit o viață modestă, pe care ar fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix.

Comentariu O scrisoare pierduta

By decembrie 08, 2017 Niciun comentariu:

Comedia este o specie a genului dramatic, in proză sau versuri, scrisa pentru a fi pusă în scenă. Este opera în care sunt ridiculizate aumite moravuri ale epocii, având drept scop îndreptarea lor. Ea presupune conflicte superficiale, personaje definite printr-o singură trăsătură de caracter, de asemeneafinalul operei este fericit.

Opera literară “ O scrisoare pierdută“ a fost reprezentată scenic pentru prima dată în anul 1884 și este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspect ale societății contemporane autorului.

Comedia lui Caragiale vizează ironizarea vieții politice și a moravurilor, atrăgând atenția, astfel asupra adulterului, demagogiei, corupției și imoralității. Încadrarea în tipologia comediilor de moravuri este reflectată în satirizarea unor defecte de caracter surprinse în timpul luptei pentru obținerea puterii politice, de asemenea, reflectându-se și în viața de familie a unor reprezentanți corupți ai politicii vremii. Comicul de situație se regăsește în opera lui Caragiale, fiind vizibil prin pierderile succesive ale scrisorii, dar și prin apariția altei scrisori.

Tema centrală a comediei este reprezentată de degradarea vieții politice, sociale și private, ea este particularizată prin surprinderea unor bătălii electorale.

O primă secvență epică importantă pentru ilustrarea temei este scena în care Nae Cațavencu îl îmbată pe cetățeanul turmentat sustrăgându-i scrisoarea pe care o transformă într-un instrument de șantaj. Acesta amenință că va publica scrisoarea dacă nu primește sprijin politic din partea partidului condus de Trahanache, în vederea alegerii lui în funcția de deputat.

O altă secvență epică este reprezentată de încercările celorlalte personaje implicate de a rezolva această problemă. Tipătescu ordonă arestarea lui Cațavencu și percheziționarea casei acestuia. Zoe este tentată să accepte șantajul convingându-și amantul să negocieze cu Cațavencu, iar Trahanache găsește o poliță falsificată prin care Cațavencu fura banii asociației și încearcă să răspundă acestuia tot printr-un șantaj. După discursul lui Farfuridi și Cașavencu este anunțat drept candidat A. Dandanache. În urma agitației iscate Cațavencu își pierde pălăria în care era ascunsă scrisoarea, pălăria este găsită de cetățeanul turmentat, iar acesta o înapoiază Zoei.

Titlul are în vedere pretextul în jurul căreia se dezvoltă conflictele. Articolul nehotărât o ilustrează banalitatea întâmplării și repetabilitatea ei, reieșită din pierderile succesive, iar scrisoarea devine un laitmotiv, atât prin rătăcirile repetate, cât și prin prezența altor scrisori.

Structura acestei opere literare este specifică genului dramatic. Astfel, O scrisoare pierdută, conține 4 acte, 44 de scene, iar textul este construit sub forma schimbului de replici între personaje. Acestea sunt nominalizate la începutul operei în cadrul “listei de personaje”. Autorul Își face simțită prezența prin intermediul indicațiilor scenice care au rolul de a facilita punerea în scenă a piesei.

Timpul și spațiul nu sunt precis conturate, mențiunea inițială, “În capitala unui județ de munte, în zilele noastrea”, avand rolul de a conferii Întamplărilor un caracter de generalitate. Astfel, timpul în care se petrec întamplările este restrâns la 3 zile. Din didascalii, reieșind perioada în care au loc faptele prezentate, respectiv contemporaneitatea autorului.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru puterea politică a celor două facțiuni opuse, reprezentanții partidului aflat la putere și gruparea independentă a lui Nae Cațavencu. Obstacolul reluat periodic este pierderea biletului de amor trimis de Fănică amantei sale Zoe.

În cadrul conflictului secundar un rol important îl are cuplul comic Farfuridi-Branzovenescu, obsedați de trădarea din partea fruntașilor partidului.

În opinia mea, O scrisoare pierdută ilustrează ideea că societatea contemporantă a dramaturgului cuprinde o lume de carnaval plină de marionete conduse de propriile slăbiciuni.

În concluzie, opera literară ce aparține lui Ion Luca Caragiale, O scrisoare pierdută se încadrează în specia dramatică a comediei prin prezența comicului și a ironiei, dar și prin intermediul personajelor care întruchipează tipologii umane.

Particularități de construcție ale personajului

Nae Cațavencu reprezintă unul dintre personajele principale ale comediei O scrisoare pierdută. Acesta întruchipează tipul demagogului și al arivistului. Încă din lista de personaje întocmită de autor aflăm că are statutul de avocat, proprietar al ziarului Răgnetul Carpaților, fiind, de asemenea, și liderul grupării independente.

Numele lui Cațavencu se potrivește perfect tipului de caracter. Acesta provine fie de la termenul Cațaveică, haină cu două fețe, fie de la termenul de cață.

Cațavencu ete perceput diferit de celalte personaje fiind caracterizat direct de către acestea. Astfel, pentru Zoe și soțul ei, Cațavencu este un “mișel” , pentru Farfuridi este “nifilist”, Tipătescu îl vede pe acesta “impertinent”, “canalie”.

Caracterizarea indirectă reiese din succesiunea rapidă a replicilor, limbajul denotând, atât incultură, cât și demagogie. Spre exemplu, în viziunea lui Cațavencu, termenul capitalist însemna a locui în capitală.

După tipologia sa Cațavencu este un parvenit. O primă secvență epică ce reflectă caracterul personajului o reprezintă încercarea de transformare a scrisorii de amor într-un element de șantaj. Aflat în posesia ei, acesta dorește să o utilizeze pentru a deveni candidatul puterii la alegerile pentru Camera Deputaților. Este intransigent în fața principalilor personalități ale județului și nu acceptă niciun compromis pentru a înapoia scrisoarea de amor.

O altă scenă reprezentativă pentru reflectarea caracterului personajului o preprezintă scena în care acceptă propunerea Zoei. Acceptul este cauzat de pierderea scrisorii, Zaharia Trahanache deținând o poliță falsificată. De asemenea, acceptul este cauzat și de faptul că Zoe Trahanache ajunge să dețină puterea județului.

Relația dintre două personaje.

Numele lui Cațavencu se potrivește perfect tipului de caracter. Acesta provine fie de la termenul Cațaveică, haină cu două fețe, fie de la termenul de cață.

După tipologia sa Cațavencu este un parvenit.

Evoluția relației dintre două personaje ale operei

Zoe este singurul singurul personaj feminin din operă. Este un personaj principal și simplu. Este soșia lui Zaharia Trahanache, dar și amanta lui Tipătescu. Zoe este o femeie influentă, ambițioasă, orgolioasă, manipulatoare și energică, fiind de asemenea întruchiparea cochetei adulterine, prin tipologie ( aceasta se modelează în funcție de interes).

Numele lui Cațavencu se potrivește perfect tipului de caracter. Acesta provine fie de la termenul Cațaveică, haină cu două fețe, fie de la termenul de cață.

Relația dintre două personaje.

Numele lui Cațavencu se potrivește perfect tipului de caracter. Acesta provine fie de la termenul Cațaveică, haină cu două fețe, fie de la termenul de cață.

După tipologia sa Cațavencu este un parvenit.

O primă scenă ce reflectă relația cu Nae Cațavencu este scena în care Zoe îi oferă lui Cațavencu orice în schimbul scrisorii. Aflat în posesia acesteia, el se impune în fața femeii adulterine. Aceasta disperată îi promite chiar că îl va alege deputat, deși ea nu avea drept de vot.

O altă scenă importantă pentru reflectarea relației dintre cele două personaje este reprezentată de scena în care Zoe îi propune lui Cațavencu să conducă manifestația, la final. Deoarece a pierdut scrisoarea și se teme de o posibilă răzbunare a femeii, acesta acceptă. Femeia îl iartă, văzând în el un potențial personaj pe care să îl conducă din umbră